Sharing is caring!

Fiecare dintre noi se naste cu o poveste nescrisa, cu inclinatii sau pasiuni pe care le poate dezvolta sau ignora.

Care este povestea ta?

Povestea mea a inceput in scoala primara. Cand aveam 7 ani. Desi nu ai crede, lucrurile stateau destul de bine la nivel de activitati extra scolare, atunci, prin ‘87.  Eram la scoala, la ora de sport, cand am avut un invitat neasteptat care ne-a cerut, cu acordul invatatoarei, sa facem podul. Ne-a cerut fiecaruia dintre noi, cei prezenti la ora de sport. Cu ajutor, desigur, sa nu va imaginati ca ne-am nascut sportivi.

Si asa, de la un pod, a inceput relatia mea cu sportul. Profesoara de gimnastica, cea care ne-a testat, venea special de la Ploiesti la Urziceni, de vrei 3 ori pe saptamana. Nu mai tin minte, sincer, cat de des. Dar am iubit sportul acela, chiar daca nu am excelat la el.  Podul sau spagatul erau parte din rutina mea zilnica si iubeam sa stau in maini. Peste tot prin casa erau urmele calcaielor mele pe pereti. Imi aduc aminte ca imi incovoiam de bunavoie spatele pe drumul spre casa de la orele de gimnastica,  pentru ca stateam prea mult in pod sau alte exercitii similare, simteam efectiv nevoia sa ma “cocosez”.

Am ajuns chiar si la Daciada. Cei nascuti prin ‘80, ca mine, poate isi amintesc de acea competitie. Dovada sta si diploma pe care am regasit-o in mormanul de poze din casa unde am copilarit si pe care parintii mei au stiut sa le pastreze cu drag.  Iar astazi ne putem bucura de fiecare fotografie si de fiecare amintire.

Nu mi- a fost usor sa ma integrez in echipa, eu fiind foarte introvertita si, mai mereu, un outsider. Dar iubeam gimnastica si nici nu imi dadeam seama de efortul fizic, care era destul de mare, credeti-ma: ne antrenam vreo  3 ore pe zi, de vreo 3 ori pe saptamana.

Asa ca… agitata si sportiva am fost din copilarie.  Iar acum, gandindu-ma cu mintea mea de “copil mare”, imi dau seama ca mi-au servit enorm acei ani de activitate fizica intensa. Astazi ma bucur de un corp dezvoltat echilibrat, care a plecat pe o fundatie buna. Acum, ma consolez  si eu cu ideea asta in lipsa celor 1.70 metri inaltime.:))

Ce s-a intamplat, totusi, cu a mea cariera de gimnasta in devenire?  E foarte simplu: mi-am rupt piciorul sarind dupa o sura de paie de vreo 2 metri, in curtea fabricii de tutun unde lucra tatal meu. Prietena si colega mea de atunci, Beatrice, poate sa confirme aterizarea mea glorioasa, pentru ca era cum mine. Asta si hepatita digestiva cu care m-am capatuit la scurt timp, secundate de plecarea doamnei profesoare de gimnastica de la clubul din Urziceni, au inchis apoteotic cariera mea de gimnasta profesionista.

V-as mai povesti si de cum am plans in hohote cand mi-am cumparat prima mea pereche de pantofi de sport serioasa,  cand m-a lovit dupa ceafa  gandul de cati bani am dat pe ea. Dar am sa las acest episod pentru alta data, sa ne mai amuzam si cu alta ocazie. :))

De ce va spun aceste lucruri? Pentru ca, in fiecare dintre noi, zace macar o pasiune si este de datoria noastra sa o scoatem la iveala si sa ne folosim de ea. Nu neaparat pentru ce beneficii ne poate aduce, ci mai degraba pentru sufletul nostru, pentru fericirea si linistea noastra interna. Pentru ca acea pasiune, odata urmata si crescuta, ne poate face oameni mai buni, in primul rand in fata noastra, si apoi in fata celorlalti. Ne poate deschide catre lume, ne poate transforma, ne poate aduce bucurie si, uneori, ne poate salva.

 

 

Sharing is caring!

Add your comment or reply. Your email address will not be published. Required fields are marked *