
Si asa au trecut doua saptamani cu Maia… care s-au facut de fapt trei, pana am reusit sa postez… 🙂
Si totul decurge la fel de minunat, desi cu momente de panica si frici. Este solicitant, si eu am mult ajutor, asa ca nu pot sa nu ma gandesc cu uimire maxima cum fac mamele singure, cele care nu au niciun ajutor si sunt nevoite sa le faca pe toate! Sunt super femei si super oameni, eu asta gandesc, nu exista alta explicatie.
Revenind la mine, Maia era in pozitie pelviana pana la final, cu capul in sus, si adaugand si factorul varsta, decizia a mers catre operatia de cezariana, despre care citisem pe grupurile de femei ca poate fi foarte usoara in ce priveste recuperarea sau poate fi ceva dupa care nu iti revii saptamani bune, poate chiar mai mult. Stiam ca primele zile sunt foarte grele, ca trebuia sa ma misc inca de a doua zi, indiferent cat durea, si va durea. Am facut cezariana “blanda”, cu anestezie locala, cea care imi lasa partea de sus a corpului treaza si privirea agera cat sa pot vedea, daca nu simti, venirea bebelinei pe lume. Nu a fost fara stres, caci au fost ceva tentative de a-mi introduce acul in coloana, si vreo doua randuri de “din pacate, cred ca va trebui sa o adormim”. M-am rugat in momentele acelea sa nu imi faca anestezie generala, si adevarul e ca, dupa multe incercari, asistenta care ma tinea m-a intrebat: “sunteti credincioasa?”, am zis da. “Atunci rugati-va”, si va jur ca atunci a fost ultima incercare de anestezie si a mers. M-am bucurat enorm si asa am putut sa vad primele momente ale sosirii bebelinei pe lume si chiar eu, fara sa fi gandit vreodata ca pot fi asa, m-am trezit cu lacrimi in ochi cand am vazut-o si cu un sentiment pe care nu l-as putea defini clar, intre uimire ca aceea era fetita mea, pe care o gazduisem in burtica atatea luni, si o caldura mare, un sentiment de suflet plin, pentru care chiar nu gasesc cuvinte. Am avut-o la piept, am pupat-o si a primit un zece frumos si rotund, caci e perfecta.
Din spital nu am plecat deloc pregatita, la niciun capitol. Am primit un training scurt, in a treia zi, si asta a fost: nu am inteles clar cum sa tin capul, nu am schimbat un scutec, nu am stiut cum sa atasez la san, si am adunat frici si frustrari in lipsa unui suport mai personalizat. Ii multumesc doamnei Valeria de la Sanador care a fost singura care mi-a aratat cum trebuie atasata corect la san si mi-a dat sfaturi (tot dumneaei a tinut trainingul, impecabil, de altfel, dar greu de procesat pe rapid de o mama la primul ei bebe). Si noroc cu “colega de rezerva”, mama de gemeni de 5 ani, care a fost un real suport si m-a ajutat mult cu sfaturi.
Recuperarea mea dupa cezariana a fost foarte usoara si rapida, dar asta si pentru ca nu m-am menajat deloc: din prima clipa am tinut-o in brate, ridicat, pus in pat, biberon.. M-a durut vreo 2-3 zile, dar apoi parca nu ar fi fost operatia.
Am decis ca in prima noapte sa fim doar noi trei, si a fost o provocare imensa, caci fetita a plans noaptea vreo 3 ore, eu plangeam cu ea la piept si tot asa, dar si aici mi-a dat Dumnezeu ajutor (chiar si la ora aceea din noapte, in prietenele mele mamici tinere), vorba uneia: “norocul fiecarei tinere mame e ca gaseste mereu o alta prietena tanara mama care a nascut ceva mai devreme si o poate ajuta. “
Am trecut si de prima noapte, si apoi, si acum, trecem de fiecare zi asa cum e, caci ne-a dat Dumnezeu o fetita sanatoasa si extrem de cuminte si care ne invata care ceva in fiecare zi: rabdare, calm, joaca, optimism, bucurie, indragostire, minune.
Sunt doua saptamani cu Maia, doua saptamani minunate, obositoare si consumatoare de timp si energie, dar in final minunate si pentru care suntem atat de recunoascatori, caci ne uimim zi de zi de cat de norocosi suntem si ce minune am primit!