Sharing is caring!

Este unul din acele momente cand, constient, voluntar si asumat, mintea iti invinge frica si devii liber.

Stiu, pot suna cuvinte mari, dar faptul in sine a fost unul chiar “grandios”, elocvent pentru procesul din spate si cel din subconstient.

Am sa va povestesc.

Am schiat de vreo 4-5 ori la viata mea. Prima oara am fost intr-un weekend pe Transalpina, exclusiv pe partia de incepatori. Trebuia sa am un instructor dar, cum se intampla adesea datorita unor erori de…comunicare, nu am avut. Am avut insa parte de sustinerea si ghidarea unui om deosebit, care atunci ma cunoscuse prima oara si care a avut atat de mult bun simt si empatie incat a sacrificat aproape o zi intreaga si m-a invatat, calm, usor, fara stres. Am reusit, inca din prima zi, sa skiez singura si m-am simtit grozav. Mi-am dat seama ca iarna are un alt “aer” cand practici un sport de iarna.

Am mai fost de doua ori, de atunci, pe Transalpina, mereu pe partia usoara, pe care o cunoasteam. Si am mai fost intr-o zi la Poiana Brasov, cu instructor. Am stat o ora pe partia de copii. Fix la final, a venit un tip mai praf ca mine, pe snowboard, si m-a luat pe sus. Inutil sa va mai spun ca m-a durut noada mai bine de o luna si ca nu puteam sa fac o genuflexiune macar. Dar, pentru ca aveam platite 2 ore in ziua aceea si tocmai pentru ca ma speriasem foarte tare, am zis ca e mai bine sa urc mai mult, cu instructorul. A fost groaznic. Tresaream la fiecare suieratura, la fiecare zgomot, eram ingrozita de inaltimi, de puhoiul de oameni care nu se mai oprea, de tot.

Deci, s-ar numara pe degetele de la maini experientele mele in ale schiatului.

Iarna asta, m-am simtit suficient de increzatoare sa merg, cu a mea jumatate, la Poiana si sa urc pe (probabil) cea mai usoara partie, dupa cea de copii. Am urcat cu telecabina. Mi-am pus schiurile si am inceput sa cobor, mai mult alunecat/ impiedicat, cred ca vreo 500m, habar nu am cat, pana cand m-am uitat in jos, am vazut ce abrupt era si am zis ca eu mai departe nu pot merge. Am stat jumatate de ora certandu-ne, el “hai”, eu “nu pot, sunt ingrozita”, el “hai, nu mai spune “nu pot””, eu “tu esti nascut pe skiuri, nu stii ce inseamna pentru mine, nu ai zis ca e asa greu”…etc etc…

Aveam 2 optiuni si mi le-a pus in vedere: “ori cobori pe skiuri, ori iti iau eu skiurile, urci inapoi la telecabina si ne vedem jos. Si asta e.”

I-am zis sa coboare si sa ma lase in pace. Am ramas cu skiurile, singura, pe creasta aia. M-am tras deoparte si m-am uitat in jos. A fost momentul hotarator in care am gandit rational: “daca faci asta, daca urci la telecabina, nu vei mai urca niciodata pe skiuri. Vei ajunge jos simtindu-te ca un “looser” si vei gandi toata viata asta, despre tine. Si nici nu vei mai incerca. Vei rata placerea acestui hobby si vei ramane cu frica toata viata.

Am stat vreo 10-15 minute cu mine, acolo, sus. Si am decis ca voi cobori. Am luat-o usor, usor de tot, cand mai stanga, cand mai dreapta, si am coborat. Am ajuns jos fara sa cad o data. El a fost socat si extrem de mandru. Eu am fost incredibil de fericita ca ma reusit, ca mi-am depasit frica. Si mi s-a parut o lectie atat de importanta pentru mine, despre cum iti poti invinge frica sau cum o poti face aliatul tau.

Nu uit deloc acel sentiment de libertate pe care l-am avut dupa aceea. Nu imi mai era frica, desi am mai incercat si parti noi de partie. Necunoscutul nu ma mai speria deloc. Simteam ca zbor (desi am vazut in filmulete cat de incet mergeam). Nu conta. Sufletul meu era deja liber. Liber de frici. Sau macar de o frica. Am invins! 🙂

Cum facem, atunci, sa translatam experienta aceasta in viata reala, in situatiile de zi cu zi? Este a treia oara cand sportul ma face sa imi depasesc limitele si fricile. Prima oara a fost cand am incercat water ski, a doua oara a fost la semimaraton, a treia oara, acum la ski.

Nu e o exceptie, exista deja precedente. Cum facem sa devina regula? 🙂

Sharing is caring!

Add your comment or reply. Your email address will not be published. Required fields are marked *