Untitled

Am 36 de ani si a fost prima oara cand am luat in calcul o idee asa de nebuneasca: sa particip la un semi- maraton. Primul. Ever. Am mai participat acum 3 ani la o stafeta, pe care am terminat-o intr-un timp bunicel si nu fara probleme. Dar era stafeta si era acum 3 ani. Ce-i drept, conditie fizica aveam. Insa una de sala. In ultimii ani, am pus accent mai mult pe fitness si pe cresterea masei musculare decat pe alergat. Dar cumva, la inceputul verii, am inceput sa alerg mai des. Si sa imi si placa. Este o descarcare de stres si o incarcare de energie si un timp cu tine insuti pe care vei ajunge sa il apreciezi enorm. Dar despre asta am mai vorbit.

Cum spuneam, am alergat toata vara. Nu exagerat, de vreo 2-3 ori pe saptamana. Uneori deloc intr-o saptamana. Alteori insa mergea. Dar tot nu ma gandeam la asta. Chiar tin minte cand, la un moment dat, niste prieteni au mentionat ca vor sa participe, eu eram: “ah, e prea mult, eu nu ma bag..”. Dar apoi mi-a trecut prin cap de vreo doua ori, insa fara sa am curajul sa fac un pas in sensul acesta. Insa, intr-o seara cu aceiasi prieteni si intr-un moment de entuziasm, ne-am inregistrat. Ca sa nu mai fie cale de intoarcere. Cred ca era cam cu o luna inainte de competitie.

De principiu, eu alergam cam 8.5 km, atat era tura mea de acasa, in jurul Herastraului, si apoi acasa. Mi-am facut curaj intr-o zi (de fapt, de cu seara mi-am spus: “maine faci 2 ture de lac”) si am pornit. Stiu sigur ce era in mintea mea: “ai zis 2 ture, faci 2 ture. Nu ai cum sa faci altfel. Nu exista alta varianta”. Si asa am facut primii mei 14.5 km. Nu a fost greu, chiar nu a fost. Dar asta pentru ca eram super setata pe ideea de a face 2 ture.  Este ceva ce am invatat din asemenea experiente: cand te setezi pe o idee, nu vei renunta. Si vei reusi. 100%.

Ok…inapoi la ritmul meu. 8.5 km/ tura, fara sa ma stresez sa imi bat timpul sau ceva de genul asta. Se apropia termenul. Imi consult prietenul, cu experienta la semi: ” uite, eu asa ma gandesc sa fac, asta e trategia mea”. Il vad ca e destul de ambiguu si insist. “E prea tarziu. Alergi cum poti. O sa reusesti”, mi-a zis. Super, era prea tarziu pentru o strategie 🙂  Am mai alergat o runda cam 15 km, de data aceasta a mers mai greu pe ultimii km. Mi-am zis: gata, asta este. Ce-o fi o fi.

Mai erau cam 10 zile, maxim 2 saptamani. Am cerut iar sfatul “specialistului”. Si l-am ascultat. Am mai alergat 14 km dintr-un foc, desi ma gandeam ca imi voi obosi picioarele. Am rupt carbohidrati in saptamana cu maraonul (de fapt, motiv sa ma bucur de ceva ce nu consum mai deloc..am mancat excesiv, probabil pe sistem nervos 🙂 ). Tot in saptamana  aceea am mai alergat o data 5 km, o data 3 si cam atat.

A venit si sambata seara, inaintea duminicii de maraton. Nu stiu cum sa va spun sau cum am facut, doar stiam ca voi termina. Speram la vreo 2h30 min.  Hai 2h40. Dar stiam ca voi termina. Vedeam exact momentul in care primeam medalia. Si nu facusem nici un exercitiu de vizualizare. Dar stiam si asta era imaginea din mintea mea.

A venit si duminica respectiva. Am mers singura, fara sa am pe nimeni care sa ma incurajeze. Habar nu aveam clar ce trebuia sa fac, mai fusesem, insa doar ca suporter. Eram calma. Mi-am lasat rucsacul, am cautat culoarul, am intrebat vreo doua persoane si..am asteptat. Primii pasi i-am facut in mers, era imposibil sa te grabesti. Dar, odata ce am inceput prima urcare spre Casa Poporului, s-a mai eliberat si a fost mai ok. Aveam Endomondo, stiam exact cand mai faceam un km. Ma simteam perfect. Si stiam ca voi termina cursa.

A mers perfect. Nu m-a durut nimic, nu am simtit oboseala, eram foarte focusata si zambeam. Tin minte ca ma uitam la ceilalti si zambeam in timp ce alergam. Aveam un sentiment de eliberare si fericire pe care l-am pastrat tot timpul cursei. Si un playlist grozav. Nu m-am oprit deloc, decat maxim 10 secunde, in 3 randuri, sa beau o gura de apa. Nu mai mult. Stiam ca nu e ok sa ma opresc, pentru ca voi incetini. Si nici nu am simtit nevoia. A fost mult mai usor decat am estimat. Cel mai greu a fost la a doua urcare spre casa poporului, dupa atatia km, si cu vantul in fata. Dar nu m-am oprit nici atunci. Endomondo, in schimb, s-a oprit pe la vreo 19 km. Mi-a dat emotii. Iar pe ultimul km am inceput sa sprintez. Cand am ajuns la sosire, am vazut 2h12. Dar nu am avut curaj sa ma pronunt pana nu am vazut rezultatele oficiale. 2h03 min timp real, 2h 12 min timp oficial. Mult mai bine decat as fi crezut. Si mult mai bine decat ma asteptam.

Ma tot gandesc cat de multe as reusi daca as reusi sa translatez experienta din ziua aceea in alte zone ale existentei mele. Focusul, constientizarea ca voi reusi, ignorarea oricaror potentiale cauze de  deturnare a atentiei, determinarea. Ma tot gandesc la asta. Medalia imi sta in fata ochilor, de fiecare data cand sunt la birou, ca sa imi aduca aminte de asta. Si ca trebuie “doar” sa stii ca vei reusi. It’s that easy.

Ce urmeaza la anul? Un timp sub 2h. Asa e cand pornesti cu standarde inalte 🙂 .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


.

Add your comment or reply. Your email address will not be published. Required fields are marked *